Generația „hoții la corcodușe”

 

Când eram de-o șchioapă obișnuiam să îmi petrec vacanțele de vară împreună cu toți copiii din cartier. Ne plăcea să batem mingea pe asfaltul încins, să alergăm besmetic, să cântăm și să strigăm atât cât ne țineau plămânii și vocile. Nu ne era teamă de ce credea lumea, desenam orice oriunde și ne jucam oricând spre disperarea vecinilor care se întorceau după-masa obosiți de la munca și își doreau puțină liniște.

Când simțeam nevoia de ceva bun, sau ne doream puțină adrenalină, plecam în grup organizat la... furat. Și ne umpleam buzunarele și poalele de la tricouri cu mere, corcodușe, pere, struguri, prune, caise, vișine, cirese, cu orice fruct din copacii din împrejurimi. Aveam zile când voiam să le facem mamelor noastre câteo surpriză și mergeam la furat de flori de prin grădinile oamenilor. La mare căutare pe vremea aceea erau trandafirii albi și cei roz, extrem de parfumați, ori panseluțele viu colorate, pe care le „achiziționam” din rondourile de beton. Ne plăcea să mergem să furăm magnolii ori corcodușe din curtea IJTL Brașov, să fim alergați de către oamenii care lucrau acolo, ori să se țipe după noi pe stradă, pentru că nu ne păsa. Știam că suntem rapizi, sprinteni și că oricum nu au ce să ne facă, însă faptul că puteam să îi întărâtăm fără ca ei să ne poată face ceva, ne gâdila orgoliul de copii rebeli. Adoram până și strigătul „sifonarilor” ofticoși care strigau „hoții la corcodușe!” în speranța că vom fi prinși asupra faptului împlinit.

Ne urcam pe baraca de la IJTL și ne aruncam de acolo pe mașini, preferată fiind Dacia 1310 verde a părinților lui A.F., mașină ce a sfârșit prin a avea capota îndoită. Aceeași mașină ne-a servit mulți ani ca poartă atunci când băteam mingea în spatele blocului; numai ea știe câte mingi și-a luat de-a lungul anilor.   

Ne plăcea să ne scoatem din sărite „babele” de la bloc ce rămăseseră singure și care păreau a avea ca scop în viață subjugarea copiiilor din spatele blocului. Cu cât era tămbălăul mai mare, cu atât era mai bine, pentru că doamnele în vârstă ieșeau la geam și țipau, amenințându-ne că vor coborî la noi. Eram obișnuiți ca aceleași posibile bunici ale cuiva, să arunce cu apă de la etaj în speranța că vor reuși să ne ude și să ne potolească.

Alergam de dimineața până seara, ne plimbam cu biclicetele, ne jucam Castel, Sticluța cu otravă, Rațele și vânătorii, Elastic, Împărate împărate cât e ceasul, Un-doi-trei la perete stai, Țările, 21, Șotron, Tenis, Ali, Omul negru, Lapte gros, Capra, Rișcă, Flori fete și băieți, Așchie, De-a v-ati ascunselea, Friptea, Telefonul fără fir, Baba oarba, Sultan, Sticluța, Hoții și vardiștii, Țară țară vrem ostași etc. Pentru noi timpul trecea altfel, trăiam în propriu univers în care nu știam ce înseamnă orele și microbii, în care ni se părea perfect normal să mușcăm toți din același senviș ori să bem unul după celălalt din același bidon cu apă.

Astăzi, spatele blocului și tot spațiul pe care noi îl umpleam cu râsetele și jocurile noastre este ocupat de mașini. Rar vezi 3-4 copii ieșiți afară, care stau triști și se plictisesc împreună. Nu prea își vorbesc, stau unul lângă altul pe bordură și așteaptă să treacă timpul, probabil ca să meargă în casă și să stea la calculatoare ori televizor. Par a fi obligați să iasă afară și te lasă cu impresia că nu știu ce trebuie să facă în calitate de copii.

Corcodușul meu din fața blocului stă aplecat deasupra pământului, are crengile pline cu fructe, pe care cei mici nu știu că au voie să le ia. Toți copacii din cartier sunt plini ochi de fructe, au crengile lăsate la pământ, însă nimeni nu reacționează conform firii umane.

Simt că oarecum este de datoria noastră, a celor din generația ’80-’90 să le arătăm copiilor ce trebuie să facă. Să îi învățăm să meargă să culeagă fructe, să se urce în copaci, să alerge, să se joace.

Când noi eram mici, mereu aflam de câte un joc nou de la vreun copil mai mare, dar niciodată nu ne-am întrebat de unde a aflat el de joc, pur și simplu mergeam pe mâna lui. Mi se pare fascinant cum toate generațiile din toată România știu de aceste jocuri universale ale copilăriei, iar lucrul ăsta mă face să mă gândesc că defapt copilăria este o limbă universală pe care toți știm să o vorbim în mod natural.

Copacii din cartier vă așteaptă, cât despre spartul geamurilor, nu vă faceți griji, mai toți oamenii au termopane, iar geamurile nu se mai sparg așa de ușor ca pe vremea noastră! Spor la joacă și la furat fructe și flori din grădini! 

Surse foto: http://www.agricultor.ro/article/41702/Corcodusul, http://cemerita.ro/tu-iti-mai-amintesti-cum-se-juca-flori-fete-si-baieti/

Dați-ne biciclete și suntem fericiți - SkirtBike Brașov

Entuziasmul meu nu cunoaște limite. Nu știu dacă este pentru că am participat pentru prima oară la un eveniment de genul SkirtBike, ori pentru că am redescoperit plăcerea de a merge cu bicicleta, fie pentru că mi-am petrecut o zi întreagă alături de personae foarte dragi sufletului meu, sau doar pentru că a fost o zi perfectă cu soare și cu mici tentative de ploaie. Cert este că a fost o zi pe care nu o voi uita prea curând, am râs colorat pe străzile Brașovului, am pedalat în voie cu alte câteva sute de oameni, am zâmbit oamenilor de pe stradă, ba mai mult le-am făcut și cu mâna, m-am plimbat mândră cu bicicleta galbenă, mi-am admirat trandafirul primit, m-am bucurat de balonul roz prins de ghidonul bicicletei și am făcut poze.

Tot ieri am primit și cel mai drăguț cadou post-1 iunie, o solniță în formă de floricică de la un om deosebit (mulțumesc Corina Bacalu, căci despre tine este vorba!), iar aceasta nu a venit singură ci alături de sare roz de Himalaya.  

Din punctul meu de vedere a fost o zi perfectă pentru pedalat în voie pe străzile înverzite ale Brașovului. Și ca drept dovadă, aveți și un video ca să vedeți despre ce vorbesc și de ce toți oamenii sunt fericiți după ziua de 2 iunie 2013. 

Ana și Aura, așteptăm următoarea ediție SkirtBike Brașov! :D

Brașovul văzut prin ochi de biciclistă

Pe când aveam 7-8 ani tatăl meu se chinuia din răsputeri să mă învețe să merg cu bicicleta fără acele nesuferite de roți ajutătoare, însă încăpățânarea mea nu a vrut să se lase mai prejos și a refuzat cu înverșunare această trecere de la bicicleta-prichindel la bicicleta-adult. În cele din urmă omul și-a recunoscut înfrângerea și a abdicat în fața copilei încăpățânate.

Înarmat până în dinți cu răbdare, fratele-leu s-a înhămat la a o învăța pe ghindoacă să pedaleze în voie, totul sub ochii părintelui ostenit după atâtea eforturi depuse în zadar. Rezultatul a fost unul demn de aplauze, copila încăpățânată a învățat să se dea pe bicicletă fără să mai aibă nevoie de asurzitoarele roți ajutătoare. Recunosc că îmi plăcea noul stil de a pedala, ba mai mult mi se părea distractiv, însă marea aventură nu a mai durat prea mult, încă vreo 2-3 ani și m-am lecuit de bicicletă. Nu o mai vedeam ca fiind interesantă și nici ca pe o provocare, dar toate astea până alaltăieri. Mă hotărâsem că este timpul să reiau prietenia cu bicicleta și mi-am spus că voi participa la Prima ediție SkirtBike Brașov, prin urmare am fost nevoită să fac rost de o bicicletă. Acele prime 10 minute în care am mers din nou cu bicicleta au fost precum dragostea la prima vedere. Dacă la început m-am sfiit și aveam oareșce emoții pentru a mă sui pe bestia-galbenă, în momentul în care am dat prima pedală am înțeles că noi două avem multe de discutat. Am trecut de la stări de beatitudine, la senzație de zbor, de plutire, la impresia că sunt stăpâna lumii, ba o pasăre călătoare pe cerul înalt, ori preafrumoasa Ileana Cosânzeana. Dar înainte de toate am simțit o incredibilă și liniștitoare senzație de libertate!

Plimbarea de vineri a fost una scurtă, de 10 minute însă am recuperat timpul pierdut începând cu ziua de ieri, 1 iunie, când am petrecut precum niște copii. Ne-am urcat pe biciclete (eu, Teo și Delia) și-am pedalat cât ne-au ținut picioarele, mergând pe străzi mai mult sau mai puțin aglomerate și populate de piciorul uman, am făcut slalom printre bipezi și mașini, am țipat de fericire cât ne-au ținut gurile, am râs isteric încât nu mai reușeam să mergem drept pe stradă fiindcă nu mai controlam îndeajuns de bine ghidoanele, am dansat în mers și am cântat. Am avut una dintre cele mai perfecte zile de 1 iunie din toți cei 23 de ani pe care îi avem. Și zău că a meritat fiecare secundă petrecută pe bicicleta galbenă cu minunatul coșulet negru.

De pe bibicletă, tot Brașovul mi s-a părut diferit, mai colorat, mai vesel, mai prietenos, oamenii parcă erau mai calzi, mai amabili, mai... umani. În concluzie, bicicleta schimbă perspectivele asupra lucrurilor, și mă bucur să descopăr o altă lume!

Aventura începută ieri se va continua și astăzi, pentru că ieri a fost doar un preludiu, ce este mai bun de abia acum va urma. De ce? Pentru că am avut ocazia să mai întâlnim și alte fete deosebite care se simt bine atunci când merg cu bicicletele, și pentru că astăzi vom merge la Parada Skirtbike.

Ne vedem acolo! :D

Dragă Mare

Dragă Mare,

*Când m-am apucat să îți scriu aceste rânduri m-am simțit exact ca un novice plin de emoții, cu inima bătându-mi haotic în piept, cu părul zburlit pe mâini și cu pielea ca de găină.*

În sfârșit mi-a luat inima în dinți pentru a-ți spune ceea ce simt pentru tine. Trebuie să știi! Nu mă interesează cu câți nudiști faci baie, nici cu câți oameni faci lucruri dubioase, fie că sunt femei sau bărbați. Ești nonconformistă, știu. Nu îmi pasă că timp de câteva luni pe an ești indispusă, nervoasă, colerică, de-a dreptul spumoasă și furioasă. Ești femeie, te înțeleg. Te accept cu bune și cu rele, pentru că tot tu ești cea care mă calmează. Ești cea care ne înțelege pe toți, ești și bună și rea, iar atunci când ești bună, faci lucruri mărețe să se întâmple, și ne lași să plecăm cu amintiri pe care le păstrăm ani de zile. Crede-mă, nu exagerez, sunt milioane de oameni pe planeta asta care m-ar susține.

Sună ciudat ceea ce îți spun, par un copil răzgâiat ce ajunge pentru prima oară la sânu-ți și îi prinde gustul, fără să își mai dorească vreodată să plece. Zău, ești minunată! Cel mai probabil ți s-a mai spus, dar eu nu am îndrăznit până acum să ți-o zic.

Avem secrete știute doar de tine, de mine dar și de alții. Ești incredibilă cum poți ține minte atâtea povești, întâmplări, gânduri, trăiri, sentimente de la zeci, mii, sute de mii, milioane și chiar miliarde de oameni. Nu știu cum o faci, ceea ce mă face să par de-o stângăcie ieșită din comun.

Nu știu câți oameni vor să îți cunoască secretul și puterea magică, poate că ai un praf cu particule sclipitoare ce te ajută să ne vrăjești ca să ne destăinuim ție, ca tu mai apoi să ne strângi visele în borcane, perle și scoici pe care să le depozitezi pe fundu-ți nisipos.

M-am pierdut printre propriile-mi gânduri pe care voiam să ți spun, mă bâlbâi în gând iar mâinile-mi tremură pe tastatură.

Cred că cel mai mult voiam să îți spun că apreciez ceea ce faci pentru noi, muritorii de rând. Îți mulțumesc că mă faci să zâmbesc de fiecare dată când te văd, îți mulțumesc pentru libertatea pe care mi-o oferi, pentru încurajările oferite prin valuri și pentru amintirile pe care le creăm împreună. Cu tine am reușit să iau decizii, mi-ai dat puterea să fac lucruri pe care nu le-aș fi făcut în mod normal, m-ai ajutat să ies din zona-mi de confort și să cunosc lucruri și oameni minunați! Acum mă înțelegi? De când mi-a fost dat să te cunosc, sunt un alt om! Ești magnifică, pe cuvânt!

P.S. : abia aștept să ne revedem anul ăsta! Promit că o să te vizitez, nu fii nerăbdătoare!