Parfumul dulce-acrișor

Îţi mai amintești, iubite, când ne-am văzut prima oară? Eram la intersecţia a două străzi. Am fi spus că e destinul. Tu erai o stradă, iar eu cealaltă. Ambii eram frumoși. Cu nuci înalţi ce aveau flori mari și albe, frunze verzi, deschise, mari cam cât faţa mea. Felinarele scânteiau ușor, romantic, ca și cum știau ce se petrece, ca și cum complotau cu timpul, cu vremea, cu aerul, cu pomii, cu florile, cu dragostea. Era ca și cum toţi și toate ar fi vrut ca noi să fim acolo, atunci. Să ne întâlnim, iubite. Te-ai uitat la mine ușor mirat, de parcă m-ai fi căutat toată viaţa, și într-un final m-ai aflat. Țin minte și acum ochii tăi cei mari și căprui. Sclipeau ușor în lumina străzii și a lunii. Păru-ţi castaniu lucea cum lucește lacul noaptea, aproape că mă puteam privi în el precum Narcis. Până și pielea ta era deosebită, părea a fi ca cea a unui nou-născut. Ṣi stelele scânteiau altel. Iar vântul adia ușor prin părul tău cel mătăsos.

Te-ai îndreptat spre mine cu pași mărunţi, sfioși și temători. Ca și cum ţi-ar fi fost teamă să nu fiu o altă nălucă deși eram aievea. Te temeai iubite, să nu fii din nou dezamăgit. Te temeai să trăiești iar cu speranţa în suflet și să nu mă găsești. Te temeai…

Când ai ajuns în dreptul meu, ţi-ai mărit ochii, uimit. Mă priveai de parcă aș fi fost o nălucire dar ce părea a fi cât se poate de reală. Ai întins mâna timid spre mine dar nu m-ai atins. Te-ai oprit brusc, ca și cum între mine și tine era un zid rece pe care nimeni nu îl putea vedea. Te-ai retras repede, speriat. Entuziasmul îţi părăsise firea și chipul. Deveniseși mohorât iar pe chipul tău se citea dezagăgirea. Ai oftat precum un prunc și-ai dat să pleci.

Văzându-ţi temerea, tristeţea și durerea, te-am salutat. A fost un “Bună!” spus cald, cu afecţiune. Căci tu îmi erai drag, străine. Ai încremenit, iar pentru o secundă nu ai știut cum să reacţionezi. Te-ai dezmeticit repede din cele întâmplate, iar chipul ţi s-a luminat instantaneu. Aduceai a un savant măreţ, ce descoperise cel mai minunat lucru al știinţei. Pe chipu-ţi se vedea fericirea, împlinirea, deliciul, satisfacţia. Zâmbeai ca un copil de ziua lui ce își desface cadourile cu o poftă nebună de nou. Zâmbeai cu toată fiinţa ta. Iar ochii-ţi erau mai frumoși ca niciodată.

M-ai găsit.

Ți-am zâmbit și eu când te-am văzut atât de bucuros. N-ai mai stat pe gânduri, ai sărit să mă iei în braţe, fără vreo urmă de reţinere. Ai avut o îmbrăţișare sinceră, caldă. Ar fi putut să plouă, să ningă, să tune, să fulgere, să vină furtuna, să fie cutremur, nu ar fi contat pentru mine. Mi-ar fi fost bine. Aș fi fost în siguranţă. Aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna. Ṣi nimic nu ar mai fi contat. Nimic. Clipa aia pentru veșnicie.

A fost un început echilibrat, cu temeri și cu certitudini.

Îmi aduc și acum aminte de parfumul acela, dulce-acrișor…

Ne pierdem și astăzi pe străzi, împreună și separat. Alergăm pe ele, prin umbre și prin vise, printre cafenele și buticuri. Rătăcim mereu printre castelele de nisip clădite din vise. Dar ne este atât de bine. Nu am schimba nimic. Mâna mea în mâna ta, iar pasul în sincron. Ne rătăcim ca doi nebuni pe coridoare nedefinite ce duc către neștiut.

Îţi mai amintești, iubite, când ne-am văzut prima oară? Eram la intersecţia a două străzi. Am fi spus că e destinul…