Cafea cu lapte.

Mi-e somnul dulce. Atât de dulce încât și zahărul ar da în diabet dacă ar putea, numai “gustându-mi-l”. Perna mea e cea mai pufoasă din Regatul Pernelor, iar plapuma… cea mai prietenoasă și călduroasă din Imperiul Plapumă.

Adânc. Așa îmi mai este somnul.

Puternic.

Vibrant.

Real.

Cutremurător.

Cine are nevoie să trăiască, când este atât de minunat să visezi?

Ăsta nu e vis. E realitate.

Când stelele sclipesc peste oceanul celest, când luna tronează mândră pe scaunul ei, iar greierii își încheie cântul și elogiul adus vieţii, atunci se așterne misterul.

Mintea mi se întunecă de plăcere.

Miroase a nou. A aromă de viaţă, amestecată cu întâmplări. Combinaţie presărată pe alocuri cu fulgi de emoţie și bucăţele de vise. Amestec în care tronează semeţ un pai în două culori: bună dispoziţie și speranţă. Mai percep o aromă… dar greu de deslușit ori definit din beţia de arome ce plutesc în jur. Miresme zvelte, ce te ameţesc încă de la prima simţire a lor.

E o liniște măiastră aici, de o frumuseţe incredibilă. Este o lume minunată, în care dacă vii, ai face bine să crezi, ori să stai mic, retras în colţul tău. La orice pas poţi întâlni zâne, licurici sau crăiese. Piticii sunt peste tot, dar aici nu este loc de mere otrăvite ori de mame vitrege și babe cotoroanţe. Aici nimeni nu este otrăvit sau trădat. Aici nimeni nu sfidează pe nimeni… eventual doar imaginaţia sau realul prin multitudinea de culori. Nimeni nu suferă, nu plânge, nu urlă de durere, nu se lovește și nu cunoaște răul. Aici e altfel. E bine. Nu există flori uscate, sau urâte. Totul miroase frumos. Nu este niciodată înnorat și nici nu bate vântul cu putere. Cerul este mereu senin, cu nori albi și pufoși. La ele se adaugă în culori calde un soare zglobiu ce gâdilă ușor cu razele sale un curcubeu vesel. Buburuze, albine, fluturi, libelule… toate sunt aici stăpâne. Aici nu există parbrize de care să se izbească brutal și să-și găsească sfârșitul într-un mod frustrant. Aici nu există moarte. Aici “efemer”-ul nu a fost inventat. În dicţionar sunt scrise doar o mână de cuvinte: aromă, bucurie, cafea, desfătare, dimineaţă, fericire, înţelegere, lapte, libertate, pace, răbdare, simţ și zahăr.

Niciodată muzica nu s-a potrivit mai bine cu ceva, nu a fost mai puternică și mai frumoasa ca acum. Fiecare notă sună altfel decât în oricare altă zi, sau loc.

În nuanţe rebele de maron și cafeniu îmi clătesc simţurile și ochii. Nasul simte, iar inima-mi cere.

Reverie. Asta e.

“Bună dimineaţa! Te aștept la o cafea cu lapte.”

Parfumul dulce-acrișor

Îţi mai amintești, iubite, când ne-am văzut prima oară? Eram la intersecţia a două străzi. Am fi spus că e destinul. Tu erai o stradă, iar eu cealaltă. Ambii eram frumoși. Cu nuci înalţi ce aveau flori mari și albe, frunze verzi, deschise, mari cam cât faţa mea. Felinarele scânteiau ușor, romantic, ca și cum știau ce se petrece, ca și cum complotau cu timpul, cu vremea, cu aerul, cu pomii, cu florile, cu dragostea. Era ca și cum toţi și toate ar fi vrut ca noi să fim acolo, atunci. Să ne întâlnim, iubite. Te-ai uitat la mine ușor mirat, de parcă m-ai fi căutat toată viaţa, și într-un final m-ai aflat. Țin minte și acum ochii tăi cei mari și căprui. Sclipeau ușor în lumina străzii și a lunii. Păru-ţi castaniu lucea cum lucește lacul noaptea, aproape că mă puteam privi în el precum Narcis. Până și pielea ta era deosebită, părea a fi ca cea a unui nou-născut. Ṣi stelele scânteiau altel. Iar vântul adia ușor prin părul tău cel mătăsos.

Te-ai îndreptat spre mine cu pași mărunţi, sfioși și temători. Ca și cum ţi-ar fi fost teamă să nu fiu o altă nălucă deși eram aievea. Te temeai iubite, să nu fii din nou dezamăgit. Te temeai să trăiești iar cu speranţa în suflet și să nu mă găsești. Te temeai…

Când ai ajuns în dreptul meu, ţi-ai mărit ochii, uimit. Mă priveai de parcă aș fi fost o nălucire dar ce părea a fi cât se poate de reală. Ai întins mâna timid spre mine dar nu m-ai atins. Te-ai oprit brusc, ca și cum între mine și tine era un zid rece pe care nimeni nu îl putea vedea. Te-ai retras repede, speriat. Entuziasmul îţi părăsise firea și chipul. Deveniseși mohorât iar pe chipul tău se citea dezagăgirea. Ai oftat precum un prunc și-ai dat să pleci.

Văzându-ţi temerea, tristeţea și durerea, te-am salutat. A fost un “Bună!” spus cald, cu afecţiune. Căci tu îmi erai drag, străine. Ai încremenit, iar pentru o secundă nu ai știut cum să reacţionezi. Te-ai dezmeticit repede din cele întâmplate, iar chipul ţi s-a luminat instantaneu. Aduceai a un savant măreţ, ce descoperise cel mai minunat lucru al știinţei. Pe chipu-ţi se vedea fericirea, împlinirea, deliciul, satisfacţia. Zâmbeai ca un copil de ziua lui ce își desface cadourile cu o poftă nebună de nou. Zâmbeai cu toată fiinţa ta. Iar ochii-ţi erau mai frumoși ca niciodată.

M-ai găsit.

Ți-am zâmbit și eu când te-am văzut atât de bucuros. N-ai mai stat pe gânduri, ai sărit să mă iei în braţe, fără vreo urmă de reţinere. Ai avut o îmbrăţișare sinceră, caldă. Ar fi putut să plouă, să ningă, să tune, să fulgere, să vină furtuna, să fie cutremur, nu ar fi contat pentru mine. Mi-ar fi fost bine. Aș fi fost în siguranţă. Aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna. Ṣi nimic nu ar mai fi contat. Nimic. Clipa aia pentru veșnicie.

A fost un început echilibrat, cu temeri și cu certitudini.

Îmi aduc și acum aminte de parfumul acela, dulce-acrișor…

Ne pierdem și astăzi pe străzi, împreună și separat. Alergăm pe ele, prin umbre și prin vise, printre cafenele și buticuri. Rătăcim mereu printre castelele de nisip clădite din vise. Dar ne este atât de bine. Nu am schimba nimic. Mâna mea în mâna ta, iar pasul în sincron. Ne rătăcim ca doi nebuni pe coridoare nedefinite ce duc către neștiut.

Îţi mai amintești, iubite, când ne-am văzut prima oară? Eram la intersecţia a două străzi. Am fi spus că e destinul…

Pietre pe suflet și fire de nisip în palme

-->

Te-ai simţit vreodată singur deși erai înconjurat de mulţi? Poate ai simţit vreodată că nimeni nu te înţelege deși toţi spun “te cunosc!” sau “știu cum gândești”. Poate că nici aerul nu mai e proaspăt, iar vântul nu mai adie ușor cum o făcea de obicei. Nici timpul nu mai trece cum trecea, ticăitul ceasului e surd, și nici florile nu mai au culorile de adinioară, ori parfumul îmbietor. Păsărelele au rămas fără glas… or fi răcit. Soarele e mohorât și el, deși strălucește ca nebunul pe cer… cine îl mai înţelege? Norii nu mai sunt albi și pufoși, și nu mai “vin” în forme drăgălașe. Mâncarea preferată este acum fără de gust… nici sarea în bucate nu ar schimba nimic. Mierea de albine este stricată chiar dacă practic te gândești că asta este imposibil… dar într-un mod suspicios și bănuitor se întâmplă. Nici puful piersicii nu mai este milimetric și îndreptat către necunoscut, cum nici pepenele nu mai este zemos și parfumat. Insipid și inodor. Atât.

Nici parfumu-ţi preferat nu te mai mulţumește și nici nu-ţi mai mângâie simţurile cum se întâmpla de fiecare dată când îl simţeai pe pielea-ţi ori pe haine. Nici părul nu-ţi mai stă, nici machiajele lor nu mai fac frumosul, nici bijuteriile nu mai formează întregul și n-ating desăvârșirea. Nici patul nu mai este primitor… nici perna nu acceptă străinul iar plapuma este stingheră.

Telefonul nu mai sună. Tu nu mă mai cauţi iar eu nu te mai sun. Eu nu mai sunt eu cum nici tu nu mai ești tu. Iar noi… care noi? Egoism? Nepăsare? Cine mai știe? Le-am pierdut de mult șirul… și până la urmă cui îi sunt de folos acum? Mie nu. Ție? Zi-mi. Piesa noastră este acum piesa altcuiva… probabil că era și înainte. Nu suntem singurii oameni de pe Pământ care au descoperit-o și cu atât mai puţin nu suntem singurii care s-au îndragostit de ea la prima audiţie. Mai ţi minte poza noastră? Poza în care zâmbeam ca și cum vom trăi momentul ăla pentru eternitate. O eternitate. Atât am vrut. Puteam să ne oferim asta? Am fi fost capabili? Ne-am fi putut promite că nimic nu se va schimba? Au fost. N-am să-ţi reproșez nimic. Nu ar fi bun la ceva și nici nu ar schimba prezentul ori viitorul. Iar scandalul n-a fost pe placul meu niciodată. Diferit. Așa am văzut lucrurile. Unul monocrom, altul sub formă de curcubeu. Îţi aud și acum chicotul ca de copil. Ochii scântâietori, buzele-ţi cărnoase și rozalii formând un zâmbet gingaș ce-ţi lumina chipul. Pielea ta catifelată ce avea un miros plăcut… a proaspăt și a tinereţe. Parfumul tău, iubire. Contopindu-se cu al meu, formând întregul.

Ai înţeles greșit, să știi. Nu asta am vrut să spun. Nu mă înţelege greșit. Iar clișeul “nu ești tu, sunt eu de vină!” nu-și are locul acum și aici. Înţelegi? Privește-mă. Sunt aici în carne și oase. Mă vezi? Îmi simţi prezenţa? Când timpul va trece vei înţelege și-ţi vei spune că am avut dreptate. Atunci… atunci va fi un moment perfect să zâmbești. Să zâmbești pentru că ai descoperit ce eu nu am reușit să descopăr, iar tu, cu siguranţă ești printre puţinele persoane care au înţeles misterul. Zâmbește! Voi simţi că o faci. Mereu am simţit tot ce se petrece cu tine. Ca și cum am fi fost Ying și Yang. Tu albușul iar eu gălbenușul. Tu găbenușul iar eu albușul. Orice. Oricum. Doi ce fac unu. Unu plus unu egal unu. Fără greșeli matematice. Zâmbește! Simţi? Vor urma… multe. Bucură-te de ele! Trăiește-le! Toţi fac asta. Tu ce aștepţi? Acceptul lor? Hm! Cine are are nevoie de el? Acum sau oricând altcândva? Noi nu! Noi… noi suntem diferiţi. Toată lumea știe asta. Iar lumea… lumea nu te-așteaptă pe tine! Sau pe mine. Lumea nu așteptă pe nimeni. Cum nici timpul nu o face. Fuge ca dementul de parcă se ascunde de trecut și caută doar viitorul. Dar prezentul cui i-l lasă? Dacă tu sau el nu-l vreţi, atunci eu îl vreau. Va fi al meu, iar eu a lui. Vom fi cuplul perfect. Vom trăi clipa. Vom râde, vom suspina, vom trăi, vom simţi, vom fi prezenţi acolo. Vom fi încă o dată în plus diferiţi. Pentru că voi toţi fugiţi. Fugiţi din trecut în viitor și daţi prezentul uitării.

Îţi promit. Îţi promit că așa voi face. Iar restul… să vină! Eu aștept aici cuminte.