Moartea eterna

Ma intreb daca atunci cand murim suntem constienti de ce se intampla cu noi, sau daca simtim ce are sa se intample. Ma gandesc ca atunci cand moare un om, poate el stie ce se va intampla, daca o sa aiba o durere fizica sau nu, si o sa constientizeze ca n-are sa mai fie printre cei dragi si apropiati lui. Cel mai tare ma intristeaza faptul ca poate, desi ne gandim la familie, prieteni, cunostinte, nu putem sa ne luam ramas bun... sau daca o facem, o facem din timp, insa nu atunci, exact inainte sa se intample. Cu toate ca moartea e ceva natural, si stim ca oamenii sunt efemeri, cand primit vestea cea rea, totul se petrece ca si cum ar fi ceva nou, ceva ce n-a existat pana acum, ceva care ne imparte lumea si universul in doua.
Preotii spun, sau ar spune, ca moartea e un lucru bun, si ca ar trebui sa ne bucuram de moarte, dar cum ne-am putea bucura de ea, daca suntem facuti in asa fel incat sa fim subiectivi...si egoisti. Cum ma pot bucura ca cineva drag mie moare, cand stiu ca n-am sa-l mai vad mult timp de-acum incolo in viata pe care eu o duc momentan. Ca nu o voi mai putea atinge, strange in brate, saruta pe obraj, tine de mana, nu i-as mai putea povesti diverse lucruri personale, nu as mai putea rade cu ea, nu ne-am mai putea plimba. De ce vine in viata acel moment cand suntem privati de persoanele, lucrurile si sentimentele atat de familiare noua?

Masca de fier

Masca de fier. Nu aceea din carti si film, din povesti si istorie. Acea masca de fier pe care o avem pentru a ne apara de ce este in exterior... pentru a ne feri de rau, pentru a trai cu sentimentul de siguranta si a fi in echilibru cu lumea si viata. Pentru a forma un tabloul perfect, desi adeseori este unul fals.
Mi-as dori sa nu mai fim nevoiti sa purtam masti, si totusi sa fim acceptati si placuti asa cum suntem. Simpli, puri, sentimentali, veseli si tristi, zambareti si plangaciosi.
Poate nu ni se impune sa fim altfel decat suntem... poate este un instinct uman, si totusi il punem in carca altora... De multe ori traiesc in contradictie cu mine insumi, pentru ca incerc sa vad un lucru din cat mai multe perspective pentru a ma putea pronunta. Cred ca lucrul asta ma face cat se poate de umana si fireasca... desi nu stiu cati mai stau azi sa cantareasca lucrurile inainte de a lua o decizie, lasandu-se purtati de val.
Si pana la urma, pentru cine purtam masca de fier? Pentru noi sau pentru ei? Sa actionam dupa principiul "daca voi nu ma vreti, eu va vreu!"? Tu nu ma placi, dar eu vreau sa ma placi... asa ca pretind sa fiu ceva ce tie sa-ti placa, pentru a-ti intra in gratii. Pentru asta spun un mare NU! Eu sunt eu. Eu nu am fost, nu sunt si nu voi fi niciodata "tu". Accepta-ma cum sunt, iar daca asta ti se pare ceva imposibil de realizat, ei bine, eu iti doresc sa ai o viata cat mai frumoasa, si-ti spun "La revedere!".




"Omul este un fir de praf pierdut în nemărginire, înzestrat însă cu scânteia divină. De aceea adesea îşi depăşeşte condiţia, caută neobosit, riscă, descifrează tainele universului, iar în cele din urmă îşi fixează privirea spre cer şi nu se sperie de sfidările sale." (Vanga)