Pe când aveam 7-8 ani tatăl meu se chinuia din răsputeri
să mă învețe să merg cu bicicleta fără acele nesuferite de roți ajutătoare,
însă încăpățânarea mea nu a vrut să se lase mai prejos și a refuzat cu
înverșunare această trecere de la bicicleta-prichindel la bicicleta-adult. În
cele din urmă omul și-a recunoscut înfrângerea și a abdicat în fața copilei
încăpățânate.
Înarmat până în dinți cu răbdare, fratele-leu s-a înhămat
la a o învăța pe ghindoacă să pedaleze în voie, totul sub ochii părintelui
ostenit după atâtea eforturi depuse în zadar. Rezultatul a fost unul demn de
aplauze, copila încăpățânată a învățat să se dea pe bicicletă fără să mai aibă
nevoie de asurzitoarele roți ajutătoare. Recunosc că îmi plăcea noul stil de a
pedala, ba mai mult mi se părea distractiv, însă marea aventură nu a mai durat
prea mult, încă vreo 2-3 ani și m-am lecuit de bicicletă. Nu o mai vedeam ca
fiind interesantă și nici ca pe o provocare, dar toate astea până alaltăieri. Mă
hotărâsem că este timpul să reiau prietenia cu bicicleta și mi-am spus că voi
participa la Prima ediție SkirtBike Brașov, prin urmare am fost nevoită să fac
rost de o bicicletă. Acele prime 10 minute în care am mers din nou cu bicicleta
au fost precum dragostea la prima vedere. Dacă la început m-am sfiit și aveam
oareșce emoții pentru a mă sui pe bestia-galbenă, în momentul în care am dat
prima pedală am înțeles că noi două avem multe de discutat. Am trecut de la stări
de beatitudine, la senzație de zbor, de plutire, la impresia că sunt stăpâna lumii,
ba o pasăre călătoare pe cerul înalt, ori preafrumoasa Ileana Cosânzeana. Dar
înainte de toate am simțit o incredibilă
și liniștitoare senzație de libertate!
Plimbarea de vineri a fost una scurtă, de 10 minute însă
am recuperat timpul pierdut începând cu ziua de ieri, 1 iunie, când am petrecut
precum niște copii. Ne-am urcat pe biciclete (eu, Teo și Delia) și-am pedalat cât ne-au ținut
picioarele, mergând pe străzi mai mult sau mai puțin aglomerate și populate de piciorul uman, am făcut
slalom printre bipezi și mașini, am țipat de fericire cât ne-au ținut gurile,
am râs isteric încât nu mai reușeam să mergem drept pe stradă fiindcă nu mai
controlam îndeajuns de bine ghidoanele, am dansat în mers și am cântat. Am avut
una dintre cele mai perfecte zile de 1 iunie din toți cei 23 de ani pe care îi
avem. Și zău că a meritat fiecare secundă petrecută pe bicicleta galbenă cu
minunatul coșulet negru.
De pe bibicletă, tot Brașovul mi s-a părut diferit, mai
colorat, mai vesel, mai prietenos, oamenii parcă erau mai calzi, mai amabili,
mai... umani. În concluzie, bicicleta schimbă perspectivele asupra lucrurilor,
și mă bucur să descopăr o altă lume!
Aventura începută ieri se va continua și astăzi, pentru
că ieri a fost doar un preludiu, ce este mai bun de abia acum va urma. De ce?
Pentru că am avut ocazia să mai întâlnim și alte fete deosebite care se simt
bine atunci când merg cu bicicletele, și pentru că astăzi vom merge la Parada
Skirtbike.
