Dați-ne biciclete și suntem fericiți - SkirtBike Brașov

Entuziasmul meu nu cunoaște limite. Nu știu dacă este pentru că am participat pentru prima oară la un eveniment de genul SkirtBike, ori pentru că am redescoperit plăcerea de a merge cu bicicleta, fie pentru că mi-am petrecut o zi întreagă alături de personae foarte dragi sufletului meu, sau doar pentru că a fost o zi perfectă cu soare și cu mici tentative de ploaie. Cert este că a fost o zi pe care nu o voi uita prea curând, am râs colorat pe străzile Brașovului, am pedalat în voie cu alte câteva sute de oameni, am zâmbit oamenilor de pe stradă, ba mai mult le-am făcut și cu mâna, m-am plimbat mândră cu bicicleta galbenă, mi-am admirat trandafirul primit, m-am bucurat de balonul roz prins de ghidonul bicicletei și am făcut poze.

Tot ieri am primit și cel mai drăguț cadou post-1 iunie, o solniță în formă de floricică de la un om deosebit (mulțumesc Corina Bacalu, căci despre tine este vorba!), iar aceasta nu a venit singură ci alături de sare roz de Himalaya.  

Din punctul meu de vedere a fost o zi perfectă pentru pedalat în voie pe străzile înverzite ale Brașovului. Și ca drept dovadă, aveți și un video ca să vedeți despre ce vorbesc și de ce toți oamenii sunt fericiți după ziua de 2 iunie 2013. 

Ana și Aura, așteptăm următoarea ediție SkirtBike Brașov! :D

Brașovul văzut prin ochi de biciclistă

Pe când aveam 7-8 ani tatăl meu se chinuia din răsputeri să mă învețe să merg cu bicicleta fără acele nesuferite de roți ajutătoare, însă încăpățânarea mea nu a vrut să se lase mai prejos și a refuzat cu înverșunare această trecere de la bicicleta-prichindel la bicicleta-adult. În cele din urmă omul și-a recunoscut înfrângerea și a abdicat în fața copilei încăpățânate.

Înarmat până în dinți cu răbdare, fratele-leu s-a înhămat la a o învăța pe ghindoacă să pedaleze în voie, totul sub ochii părintelui ostenit după atâtea eforturi depuse în zadar. Rezultatul a fost unul demn de aplauze, copila încăpățânată a învățat să se dea pe bicicletă fără să mai aibă nevoie de asurzitoarele roți ajutătoare. Recunosc că îmi plăcea noul stil de a pedala, ba mai mult mi se părea distractiv, însă marea aventură nu a mai durat prea mult, încă vreo 2-3 ani și m-am lecuit de bicicletă. Nu o mai vedeam ca fiind interesantă și nici ca pe o provocare, dar toate astea până alaltăieri. Mă hotărâsem că este timpul să reiau prietenia cu bicicleta și mi-am spus că voi participa la Prima ediție SkirtBike Brașov, prin urmare am fost nevoită să fac rost de o bicicletă. Acele prime 10 minute în care am mers din nou cu bicicleta au fost precum dragostea la prima vedere. Dacă la început m-am sfiit și aveam oareșce emoții pentru a mă sui pe bestia-galbenă, în momentul în care am dat prima pedală am înțeles că noi două avem multe de discutat. Am trecut de la stări de beatitudine, la senzație de zbor, de plutire, la impresia că sunt stăpâna lumii, ba o pasăre călătoare pe cerul înalt, ori preafrumoasa Ileana Cosânzeana. Dar înainte de toate am simțit o incredibilă și liniștitoare senzație de libertate!

Plimbarea de vineri a fost una scurtă, de 10 minute însă am recuperat timpul pierdut începând cu ziua de ieri, 1 iunie, când am petrecut precum niște copii. Ne-am urcat pe biciclete (eu, Teo și Delia) și-am pedalat cât ne-au ținut picioarele, mergând pe străzi mai mult sau mai puțin aglomerate și populate de piciorul uman, am făcut slalom printre bipezi și mașini, am țipat de fericire cât ne-au ținut gurile, am râs isteric încât nu mai reușeam să mergem drept pe stradă fiindcă nu mai controlam îndeajuns de bine ghidoanele, am dansat în mers și am cântat. Am avut una dintre cele mai perfecte zile de 1 iunie din toți cei 23 de ani pe care îi avem. Și zău că a meritat fiecare secundă petrecută pe bicicleta galbenă cu minunatul coșulet negru.

De pe bibicletă, tot Brașovul mi s-a părut diferit, mai colorat, mai vesel, mai prietenos, oamenii parcă erau mai calzi, mai amabili, mai... umani. În concluzie, bicicleta schimbă perspectivele asupra lucrurilor, și mă bucur să descopăr o altă lume!

Aventura începută ieri se va continua și astăzi, pentru că ieri a fost doar un preludiu, ce este mai bun de abia acum va urma. De ce? Pentru că am avut ocazia să mai întâlnim și alte fete deosebite care se simt bine atunci când merg cu bicicletele, și pentru că astăzi vom merge la Parada Skirtbike.

Ne vedem acolo! :D

Dragă Mare

Dragă Mare,

*Când m-am apucat să îți scriu aceste rânduri m-am simțit exact ca un novice plin de emoții, cu inima bătându-mi haotic în piept, cu părul zburlit pe mâini și cu pielea ca de găină.*

În sfârșit mi-a luat inima în dinți pentru a-ți spune ceea ce simt pentru tine. Trebuie să știi! Nu mă interesează cu câți nudiști faci baie, nici cu câți oameni faci lucruri dubioase, fie că sunt femei sau bărbați. Ești nonconformistă, știu. Nu îmi pasă că timp de câteva luni pe an ești indispusă, nervoasă, colerică, de-a dreptul spumoasă și furioasă. Ești femeie, te înțeleg. Te accept cu bune și cu rele, pentru că tot tu ești cea care mă calmează. Ești cea care ne înțelege pe toți, ești și bună și rea, iar atunci când ești bună, faci lucruri mărețe să se întâmple, și ne lași să plecăm cu amintiri pe care le păstrăm ani de zile. Crede-mă, nu exagerez, sunt milioane de oameni pe planeta asta care m-ar susține.

Sună ciudat ceea ce îți spun, par un copil răzgâiat ce ajunge pentru prima oară la sânu-ți și îi prinde gustul, fără să își mai dorească vreodată să plece. Zău, ești minunată! Cel mai probabil ți s-a mai spus, dar eu nu am îndrăznit până acum să ți-o zic.

Avem secrete știute doar de tine, de mine dar și de alții. Ești incredibilă cum poți ține minte atâtea povești, întâmplări, gânduri, trăiri, sentimente de la zeci, mii, sute de mii, milioane și chiar miliarde de oameni. Nu știu cum o faci, ceea ce mă face să par de-o stângăcie ieșită din comun.

Nu știu câți oameni vor să îți cunoască secretul și puterea magică, poate că ai un praf cu particule sclipitoare ce te ajută să ne vrăjești ca să ne destăinuim ție, ca tu mai apoi să ne strângi visele în borcane, perle și scoici pe care să le depozitezi pe fundu-ți nisipos.

M-am pierdut printre propriile-mi gânduri pe care voiam să ți spun, mă bâlbâi în gând iar mâinile-mi tremură pe tastatură.

Cred că cel mai mult voiam să îți spun că apreciez ceea ce faci pentru noi, muritorii de rând. Îți mulțumesc că mă faci să zâmbesc de fiecare dată când te văd, îți mulțumesc pentru libertatea pe care mi-o oferi, pentru încurajările oferite prin valuri și pentru amintirile pe care le creăm împreună. Cu tine am reușit să iau decizii, mi-ai dat puterea să fac lucruri pe care nu le-aș fi făcut în mod normal, m-ai ajutat să ies din zona-mi de confort și să cunosc lucruri și oameni minunați! Acum mă înțelegi? De când mi-a fost dat să te cunosc, sunt un alt om! Ești magnifică, pe cuvânt!

P.S. : abia aștept să ne revedem anul ăsta! Promit că o să te vizitez, nu fii nerăbdătoare!

Super-chioşcul

Astăzi, spre surprinderea mea, am găsit un chioşc care avea de toate, mai ceva ca un supermarket. Cum adică? Păi simplu. Aveau cam aşa: fructe, pâine, produse de patiserie, sucuri, apă, alcool, dulciuri, snacks-uri, ţigări, cafea, şerveţele şi colac peste pupăză, şi timbre. Nu am fost foarte atentă pentru că mă grăbeam, însă dacă aruncam un ochi mai atent, sigur mai vedeam şi vreo pungă/cutie de detergent ori vreo sticlă de detergent de vase, sau de ce nu vreun burete, dosite pe un raft. Ăsta da chioşc! În condiţiile în care am ajuns să îmi cumpăr timbre de la chioşcul din faţa Poliţiei(timbre pe care trebuia să le duc la ei!), şi să îmi procur un formular pentru a-mi lua niste documente tot de la Poliţie, de la Xerox-ului din faţa sediului central al Poliţiei Braşov, atunci îmi amintesc încă o data că se poate orice. Absolut orice!

Acum sunt în căutarea unui chioşc la care să găsesc de cumpărat: răbdare, putere de a trece peste probleme, calm, înţelegere şi de ce nu înţelepciune. Cu celelalte lucruri care au rămas mă descurc eu. Rog seriozitate!

P.S.: La mulţi ani, Poli!

În pași de “la la la”

“Cât îmi poţi fi de dragă!” se gândi el, uitându-se la ea cum doarme profund dimineaţa la prima oră. “Cât de bine poţi mirosi! Oare ce folosești? Hmmm… De ar fi mirosit toate prietenele mele așa, le-aș fi păstrat pe toate, și probabil acum aș fi fost poligam… Nu, nu! Niciodată nu mi-a fost mai bine ca acum… și asta ţi se datorează ţie. Ce aș fi fost astăzi fără tine? Pe cine aș fi privit eu cum doarme la 6 dimineaţa? Probabil vreun perete alb… dar nu mi-ar fi adus nicio satisfacţie, nici măcar una… din contră! Aș fi simţit că o iau razna… deși uneori îmi place să mă zgâiesc la perete și el la mine…. Sunt un ciudat, asta-i sigur… dar tu mă placi așa bizar cum sunt, sau poate că nu ţi-ai dat seama încă de excentricitatea mea… sper să nu-ţi dau vreodată de bănuit, căci nu vreau să mă trezesc dimineaţa și să nu te mai pot privi cum dormi… Cât poţi fi de frumoasă! Doamne, cum de te-am găsit? De ce nu te-am putut întâlni mai repede? Am umblat cu cine nu a trebuit până acum… Ce bine că te-am întâlnit într-un final!! Nu îmi ceri niciodată nimic, nu îmi reproșezi că am cămașa șifonată, și nici că teneșii mi-s prafuiţi. Nu îţi pasă dacă sforăi, dacă beau bere sau dacă mă uit la meci, nu te deranjează când ies cu băieţii, sau când vin târziu acasă. Îţi place la fel de mult ca și mie libertatea, fără să dăm raportul pentru că “trebuie”, fără să ne explicăm alegerile și fără să trebuiască să fim împreună 24 de ore din 24. Ṣi ţie îţi place să ieși fără mine… îţi place să savurezi alături de prietenele tale o cafea cu lapte, sau o bere cu paiul(când te-am cunoscut asta beai… mă gândeam că o să te care cineva în braţe până acasă… dar ai ajuns și la a treia bere și erai la fel de ok cum eram eu când m-am apucat să o beau pe prima. Dacă am face concurs, cred că tu ai câștiga, iar dacă vei vrea să beau și eu berea cu paiul, am s-o fac, apoi poţi profita de mine, promit că n-am să mă supăr). Îţi place când te întreb dacă vrei să ieșim cu băieţii, te înţelegi cu ei la fel de bine ca și cu mine, tu îi placi iar sentimentul este reciproc… ce-mi pot dori mai mult? Ai mei te consideră a fi o “tipă foarte draguţă care are ceva în cap” și mă întreabă mereu “Unde ai găsit-o? Nu puteai și tu să o întâlnești mai devreme?”… se vede că suntem o familie, gândim la fel. Eu le spun de fiecare dată “A apărut când a vrut ea să apară… când a considerat că e momentul să ne cunoaștem, și când a realizat că eu am nevoie de ea, și ea de mine.”. Mereu când le spun asta îmi zâmbesc și mă îndeamnă să am grijă de tine că ești unică… și au dreptate! Ești “one of a kind” cum ar spune americanul… și zău dacă e alta mai bestială ca tine! Niciuna, mă, niciuna! Îmi pari a fi atât de fragilă, dar mi-ai demonstrat de “n” ori că în anumite momente ești mai puternică și decât mine… te-ai confruntat de una singură cu atâtea probleme și astăzi stai în picioare, cu fruntea sus și cu șira spinării dreaptă, la locul ei… Puteai să te pierzi de mult prin lumea asta… printre escrocii pe care i-ai întâlnit și printre curvele de oameni peste care ai dat, dar nu ai făcut-o… nu asta ţi-a fost soarta… ţi-a fost scris să îmi cutremuri mie lumea… și sper ca așa să rămână, eu să fiu ultimul tip de pe planetă a cărui lume să o miști. Uneori în miez de noapte stau și mă gândesc cât poţi fi de perfectă și mă întreb ce am făcut ca să te merit… cum de am avut eu norocul ăsta, să te întâlnesc. Oricât de penibil aș putea suna, trebuie să o spun… aș putea să le mulţumesc tuturor foștilor tăi prieteni că v-aţi despărţit, pentru că eu mi-am descoperit jumătatea acolo unde ei nu au văzut-o. Adeseori îmi urmăresc respiraţia să nu fie greoaie sau apăsătoare, ca nu cumva să te trezesc. Până și atunci când îmi pun o mie de întrebări în gând și le caut răspunsuri, mă tem ca nu cumva să mă auzi și să îţi stric somnul. Oricât de dragă mi-ești atunci când dormi, sincer să fiu, abia aștept să te trezești de bună voie… să te adulmec ușor, iar apoi să dansăm în pași de “la la la”." 

Cafea cu lapte.

Mi-e somnul dulce. Atât de dulce încât și zahărul ar da în diabet dacă ar putea, numai “gustându-mi-l”. Perna mea e cea mai pufoasă din Regatul Pernelor, iar plapuma… cea mai prietenoasă și călduroasă din Imperiul Plapumă.

Adânc. Așa îmi mai este somnul.

Puternic.

Vibrant.

Real.

Cutremurător.

Cine are nevoie să trăiască, când este atât de minunat să visezi?

Ăsta nu e vis. E realitate.

Când stelele sclipesc peste oceanul celest, când luna tronează mândră pe scaunul ei, iar greierii își încheie cântul și elogiul adus vieţii, atunci se așterne misterul.

Mintea mi se întunecă de plăcere.

Miroase a nou. A aromă de viaţă, amestecată cu întâmplări. Combinaţie presărată pe alocuri cu fulgi de emoţie și bucăţele de vise. Amestec în care tronează semeţ un pai în două culori: bună dispoziţie și speranţă. Mai percep o aromă… dar greu de deslușit ori definit din beţia de arome ce plutesc în jur. Miresme zvelte, ce te ameţesc încă de la prima simţire a lor.

E o liniște măiastră aici, de o frumuseţe incredibilă. Este o lume minunată, în care dacă vii, ai face bine să crezi, ori să stai mic, retras în colţul tău. La orice pas poţi întâlni zâne, licurici sau crăiese. Piticii sunt peste tot, dar aici nu este loc de mere otrăvite ori de mame vitrege și babe cotoroanţe. Aici nimeni nu este otrăvit sau trădat. Aici nimeni nu sfidează pe nimeni… eventual doar imaginaţia sau realul prin multitudinea de culori. Nimeni nu suferă, nu plânge, nu urlă de durere, nu se lovește și nu cunoaște răul. Aici e altfel. E bine. Nu există flori uscate, sau urâte. Totul miroase frumos. Nu este niciodată înnorat și nici nu bate vântul cu putere. Cerul este mereu senin, cu nori albi și pufoși. La ele se adaugă în culori calde un soare zglobiu ce gâdilă ușor cu razele sale un curcubeu vesel. Buburuze, albine, fluturi, libelule… toate sunt aici stăpâne. Aici nu există parbrize de care să se izbească brutal și să-și găsească sfârșitul într-un mod frustrant. Aici nu există moarte. Aici “efemer”-ul nu a fost inventat. În dicţionar sunt scrise doar o mână de cuvinte: aromă, bucurie, cafea, desfătare, dimineaţă, fericire, înţelegere, lapte, libertate, pace, răbdare, simţ și zahăr.

Niciodată muzica nu s-a potrivit mai bine cu ceva, nu a fost mai puternică și mai frumoasa ca acum. Fiecare notă sună altfel decât în oricare altă zi, sau loc.

În nuanţe rebele de maron și cafeniu îmi clătesc simţurile și ochii. Nasul simte, iar inima-mi cere.

Reverie. Asta e.

“Bună dimineaţa! Te aștept la o cafea cu lapte.”

Parfumul dulce-acrișor

Îţi mai amintești, iubite, când ne-am văzut prima oară? Eram la intersecţia a două străzi. Am fi spus că e destinul. Tu erai o stradă, iar eu cealaltă. Ambii eram frumoși. Cu nuci înalţi ce aveau flori mari și albe, frunze verzi, deschise, mari cam cât faţa mea. Felinarele scânteiau ușor, romantic, ca și cum știau ce se petrece, ca și cum complotau cu timpul, cu vremea, cu aerul, cu pomii, cu florile, cu dragostea. Era ca și cum toţi și toate ar fi vrut ca noi să fim acolo, atunci. Să ne întâlnim, iubite. Te-ai uitat la mine ușor mirat, de parcă m-ai fi căutat toată viaţa, și într-un final m-ai aflat. Țin minte și acum ochii tăi cei mari și căprui. Sclipeau ușor în lumina străzii și a lunii. Păru-ţi castaniu lucea cum lucește lacul noaptea, aproape că mă puteam privi în el precum Narcis. Până și pielea ta era deosebită, părea a fi ca cea a unui nou-născut. Ṣi stelele scânteiau altel. Iar vântul adia ușor prin părul tău cel mătăsos.

Te-ai îndreptat spre mine cu pași mărunţi, sfioși și temători. Ca și cum ţi-ar fi fost teamă să nu fiu o altă nălucă deși eram aievea. Te temeai iubite, să nu fii din nou dezamăgit. Te temeai să trăiești iar cu speranţa în suflet și să nu mă găsești. Te temeai…

Când ai ajuns în dreptul meu, ţi-ai mărit ochii, uimit. Mă priveai de parcă aș fi fost o nălucire dar ce părea a fi cât se poate de reală. Ai întins mâna timid spre mine dar nu m-ai atins. Te-ai oprit brusc, ca și cum între mine și tine era un zid rece pe care nimeni nu îl putea vedea. Te-ai retras repede, speriat. Entuziasmul îţi părăsise firea și chipul. Deveniseși mohorât iar pe chipul tău se citea dezagăgirea. Ai oftat precum un prunc și-ai dat să pleci.

Văzându-ţi temerea, tristeţea și durerea, te-am salutat. A fost un “Bună!” spus cald, cu afecţiune. Căci tu îmi erai drag, străine. Ai încremenit, iar pentru o secundă nu ai știut cum să reacţionezi. Te-ai dezmeticit repede din cele întâmplate, iar chipul ţi s-a luminat instantaneu. Aduceai a un savant măreţ, ce descoperise cel mai minunat lucru al știinţei. Pe chipu-ţi se vedea fericirea, împlinirea, deliciul, satisfacţia. Zâmbeai ca un copil de ziua lui ce își desface cadourile cu o poftă nebună de nou. Zâmbeai cu toată fiinţa ta. Iar ochii-ţi erau mai frumoși ca niciodată.

M-ai găsit.

Ți-am zâmbit și eu când te-am văzut atât de bucuros. N-ai mai stat pe gânduri, ai sărit să mă iei în braţe, fără vreo urmă de reţinere. Ai avut o îmbrăţișare sinceră, caldă. Ar fi putut să plouă, să ningă, să tune, să fulgere, să vină furtuna, să fie cutremur, nu ar fi contat pentru mine. Mi-ar fi fost bine. Aș fi fost în siguranţă. Aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna. Ṣi nimic nu ar mai fi contat. Nimic. Clipa aia pentru veșnicie.

A fost un început echilibrat, cu temeri și cu certitudini.

Îmi aduc și acum aminte de parfumul acela, dulce-acrișor…

Ne pierdem și astăzi pe străzi, împreună și separat. Alergăm pe ele, prin umbre și prin vise, printre cafenele și buticuri. Rătăcim mereu printre castelele de nisip clădite din vise. Dar ne este atât de bine. Nu am schimba nimic. Mâna mea în mâna ta, iar pasul în sincron. Ne rătăcim ca doi nebuni pe coridoare nedefinite ce duc către neștiut.

Îţi mai amintești, iubite, când ne-am văzut prima oară? Eram la intersecţia a două străzi. Am fi spus că e destinul…